De-a lungul vieţii, m-a bântuit în mai multe rînduri gândul de-a mă face ardelean, ceea ce nu nu mă putusem face prin naştere, din cauza proastei inspiraţii a părinţilor mei de a fi oameni din sud, adică Mitici veritabili. Dar asta cu Miticii aveam s-o aflu mai târziu, când m-am trezit că sunt eu însumi unul dintre ei. Singur n-aş fi băgat de seamă, mi-au remarcat această calitate nişte prieteni din Ardeal. Nu mi-a displăcut, mai cu seamă că totul se întâmpla la un concurs de epigrame pe care tocmai îl câştigasem.
Nu pentru a scăpa de calificativul de Mitic îmi doream să devin ardelean, ci pentru că s-a întâmplat ca măgarul meu de suflet să bată palma cu Ardealul încă de la prima noastră întâlnire, ceea ce s-a petrecut când aveam vreo 16 ani. Se înţelege că n-a venit Ardealul la mine, ci m-am dus eu la el. Doamne, cu câtă smerenie m-am dus! Şi cum i-am mai pupat mâna, cum nu făcusem niciodată nici cu popa de la mine din sat, nici cu mama! Cum să nu i-o pup când vedeam locurile pe care le atinseseră tălpile de copil ale lui Coşbuc, Rebreanu, Agârbiceanu, Goga şi Blaga, pe care îi cunoscusem în timpul unor lungi furişări în paginile manualului de literatură română! Înţepenisem de drag, şi acolo, în manual, şi acolo, în Ardeal!
Existau premise clare pentru un blat sentimental de durată între sufletul meu şi Ardeal. S-a întâmplat, aproape fără ştirea mea! Şi fiindcă tot se întâmplase, hai să mă fac ardelean, mi-am zis. Mai întâi, am vrut să devin năsăudean, pentru a mă împrieteni mai apoi cu Ioan Burcuşel, pe care, fiind chiar de acolo, l-am lăsat să fie năsăudean în locul meu. După aia, mi-a căşunat să devin devin bihorean, dar Stelian Vasilescu şi Lazăr Cârjan, doi sudişti mai grăbiţi decât mine, mi-o luaseră înainte. Taman când eram pe punctul să mă fac arădean, mi s-a părut că Mihai Ruja ar putea, fiind chiar din partea aceea de ţară, să-mi ţină fără n