Iată o carte apărută anul trecut la Editura D.B.H. şi care a trecut aproape neobservată: Holocaustul culturii române (1944-1989). Autorul este dl Mihai Ungheanu. Am scris de prea multe ori despre d-sa în paginile României literare ca să mai fie nevoie să-l prezint. Subintitulată Studii de sociologie literară, cartea cuprinde cîteva zeci de texte: unele aparţin d-lui Ungheanu însuşi, altele (într-o a doua secţiune) alcătuiesc o antologie din principalii contribuabili la holocaust. Se înţelege că dl Ungheanu îşi sprijină afirmaţiile proprii, care denunţă răul făcut literaturii române în deceniile postbelice, tocmai pe aceste intervenţii risipite de-a lungul deceniilor cu pricina, adevărate manifeste, unele, pseudoanalize, altele, semnate de scriitori, critici, istorici şi lideri ai propagandei comuniste.

Antologia e utilă, fie şi numai din raţiuni de ordin practic: cele mai multe articole sînt intruvabile astăzi. Şi, desigur, pentru că ne împrospătează memoria, nouă, celor mai vîrstnici, sau o alimentează cu noi cunoştinţe pe a tinerilor, pentru care realismul-socialist, proletcultismul, sociologismul vulgar şi celelalte reprezintă deja istorie. Felul în care dl Ungheanu se foloseşte de aceste documente şi imaginea pe care o lasă despre trecut ridică însă mari semne de întrebare. Sînt de acord cu d-sa că putem vorbi de un holocaust cultural. Termenul nu mi se pare prea tare. Dar nu sînt de acord cu multe dintre ideile d-lui Ungheanu, şi cu modul în care stabileşte vinovăţiile şi distribuie rolurile. Cred că ar merita să discutăm lucrurile pe larg. Deocamdată, mă rezum la semnele de întrebare la care m-am referit.

Cel dintîi este legat de natura însăşi a holocaustului. Dl Ungheanu vorbeşte de un dezastru provocat de kominternism, aşadar de o intervenţie a sovieticilor care a condus la obnubilarea tradiţiilor şi la confuzia valorilor rom