Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfăşurat la Amsterdam.
Graniţele şi formula imperială
Trasarea granitelor printre atâtea popoare rupte din imperiile din care făcuseră parte n-a fost deloc uşoară. Conferinţa de Pace de la Paris a avut serioase probleme teritoriale de rezolvat. Comisiei pentru problemele teritoriale, condusă de André Tardieu, i se vor adăuga Comisia Alsaciei şi Lorenei, Comisia regiunii Saare, Comisia afacerilor cehoslovace, Comisia afacerilor poloneze (cu două subcomisii, misiunea interaliată în Polonia şi Comisia Teshen-ului), Comisia afacerilor româno-iugoslave, Comisia afacerilor greceşti şi albaneze, Comisia afacerilor belgiene şi daneze, Comisia afacerilor coloniale... Naţiunile abia eliberate începeau conflictele între ele, ceea ce, de altfel, era de prevăzut.
Mai cu seamă în Europa Centrală dificultăţile sunt mari. Italienii intră în dispută cu iugoslavii pentru Dalmaţia, cehii şi polonezii pentru Tsechen, iugoslavii şi românii pentru Banat, polonezii şi lituanienii pentru Vilna. Europa Centrală se balcanizează, după o expresie care începea să devină la îndemână şi care funcţiona ca o monedă în uz indiferent de situaţii. O condamnare a lumii balcanice fără menajamente. În Orientul Mijlociu situaţia e complicată de acordul anglo-francez de împărţire a spaţiului la sfârşitul războiului (acord necunoscut de americani) şi de încurajarea de către Londra a naţionalismului arab, încarnat în 1919 de Faycal, susţinut de Laurence. Până la urmă teritoriile arabe, care făcuseră parte din Imperiul Otoman, sunt încredinţate spre administrare Angliei şi Franţei. Palestina, Mesopotamia (devenită acum Irak) şi Transiordania (regat sub conducerea lui Abdullah, fratelui lui Faycal) intră sub mandat britanic, iar Siria sub mandat francez. În celălalt Orien