Exista oare un nivel optim al taxarii consumului din perspectiva eficientei economice? A fost odata ca niciodata un domn Ramsey care a zis intr-un foarte cunoscut articol ca eficienţa economică este maximizata prin impozitarea bunurilor la rate invers proporţionale cu elasticitatea la preţ a cererii. Pe romaneste, consumul de produse inelastice sa fie taxat mai mult decat cel al produselor cu elasticitate ridicata. Drept e ca un asemenea concept ar fi greu de aplicat din ratiuni practice. Cine sa stea sa calculeze elasticitatile fiecarui produs, sa le actualizeze, sa faca apoi reglajul fin samd? Dar ca idee pe baza careia sa starnim discutii, merge. Sa avem prin urmare un tva la paine, un altul la lapte, un altul la pantofi, scrie Dan Popa pe blogul lui.
A venit apoi Christiansen cu a lui teorie a impozitarii optime in care sugera taxe mai mari pentru bunurile pentru care persoanele cu venituri mari au preferinte mai ridicate.
Dar sa revenim la TVA. S-a tot discutat despre cotele reduse la TVA. Stau si ma intreb ca prostul daca aceasta reducere nu se duce mai degraba in avantajul celor cu venituri mari care isi permit sa consume mai mult. McLure si altii au si demonstrat asta intr-o lucrare des citata si acum.
Castiga si cei cu venituri mai mici desigur, dar cu mai mult se aleg cei din cuartilele superioare de venit. Unii ( Deaton şi Stern, dar si Atkinson şi Stiglitz) arată de exemplu ca eventuale transferuri directe catre cei din cuartilele inferioare de venit ar fi o solutie ar fi mai echitabila si mai eficienta. Discutia e mai lunga, dar ea poate avea loc cu o alta ocazie.
Cota redusa de TVA poate fi utilizata eventual ca parghie pentru a stimula consumul unor bunuri. A acelor „merit goods”- bunuri pe care un individ sau o societate ar trebui să le aibă, in baza unor concepte ce tin de nevoile sociale sau culturale si pentru care nu sun
