CNSAS a fost (re)legitimat – ce ironie a sortii! – tocmai prin modul in care i s-a pregatit sfarsitul. Din 2000, Consiliul se tot lupta sa scape din stransoarea partidocratiei determinate a intra in posesia si controlul informatiilor cuprinse in dosarele fostei Securitati – care se dovedesc, precum se vede, vitale pentru obtinerea unei serii de avantaje politice. Cum din 2004 incoace dezideratul era din ce in ce mai greu realizabil, iar ulterior CNSAS nu s-a sfiit sa dezgroape pana si impresionantul arbore genealogic al lui Dan Voiculescu, de acum eternizat sub denominarea de Felix, concluzia la indemana era una simpla: CNSAS trebuia sa dispara.
Groparul cel mai nimerit s-a dovedit a fi Curtea Constitutionala – unica autoritate de jurisdictie constitutionala a tarii, pozitionata, ca atare, in fruntea unui sistem judiciar presupus independent. De ani buni, prioritatea absoluta a UE consta, mai ales in cazul Romaniei, in sprijinul constant acordat crearii unei justitii degrevate de orice fel de control si/sau influente politice. Dar piramida ierarhiei judiciare autohtone, structurile ei menite a garanta independenta Justitiei au fost si raman dominate de personaje care graviteaza pe orbita PSD. Cum social-democratii au reusit sa burduseasca intregul sistem judiciar cu loialistii lor, Bruxelles-ul trebuia sa fi realizat de mult ca orice schimbare initiata in acest domeniu nu putea fi decat una de fatada sau, cel mult, minimala. Actualmente, orice demers impotriva coruptiei la nivel inalt este condamnat din start a se sfarsi in derizoriu, dat fiind ca judecatorii cauta cat se poate de fatis varii justificari pentru eterna returnare a dosarelor spre refacerea urmaririi penale a unor indivizi cu care se afla, de fapt, in cardasie.
Perceptia si aprecierile UE legate de comportamentul elitei politice de la Bucuresti par uneori neverosimile, alteori