Atunci cind e vorba de o carte de mare succes, se gaseste intotdeauna cineva care sa pretinda ca i-a fost furata ideea sau chiar ca a fost copiat cu nerusinare. Nu e usor sa faci diferenta intre cazurile de impostura si acuzatiile fondate. Cum in ultima vreme s-a discutat destul de mult despre plagiate, e poate util sa prezint un mic dosar pe aceasta tema intocmit de Le Figaro litteraire (din 20 septembrie a.c.). Punctul de plecare este o carte recent aparuta, Plagiatele, culisele scriiturii (editura La Difference) de Helene Maurel-Indart. Autoarea reaminteste ca atunci cind Balzac a creat, in 1838, Societatea oamenilor de litere, unul din scopurile ei era sa-i apere pe scriitori de flagelul plagiatului. De atunci incoace, acuzatiile de plagiat au fost nenumarate. Mai mult: atunci cind e vorba de o carte de mare succes, se gaseste intotdeauna cineva care sa pretinda ca i-a fost furata ideea sau chiar ca a fost copiat cu nerusinare. Nu e usor sa faci diferenta intre cazurile de impostura si acuzatiile fondate. Legea franceza e severa: pentru "contrafacere" (acesta e termenul juridic consacrat), vinovatul e pasibil de trei luni inchisoare si de 300.000 de euro amenda. Iata citeva din cazurile cele mai notorii din ultimul timp. Cu doi ani inainte de aparitia best-seller-ului Si daca ar fi adevarat de Marc Levy (tradus si in romaneste), o anume Helene Kyriacou trimisese aceluiasi editor un manuscris cu acelasi titlu si cu o trama epica asemanatoare. Depusese manuscrisul si la Societatea oamenilor de litere. Cartea lui Levy a cunoscut un urias succes de public. Helene Kyriacou i-a actionat in judecata pe Levy si pe editorul Robert Laffont pentru "deturnare de manuscris". Paralel, o alta persoana, Tatiana Garmach-Roffe, identifica si ea asemanari intre manuscrisul pe care-l trimisese la Laffont si cartea lui Levy. Afacerile ajung in fata tribunalului, dar in ambele cazuri