Deşi sunt născut în Braşov (pe vremea aceea se numea încă Oraşul Stalin), de la vârsta de şase luni sunt bucureştean. Am avut parte şi de centru şi de periferie, nici prea, prea, nici foarte, foarte: de la zona Mântuleasa la bulevardul Dinicu Golescu, de la poalele Chirigiului în umbra căii Dorobanţi şi, în fine, la Piaţa Gorjului. .. În funcţie de ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea câtă vreme am locuit acolo, îmi place sau nu să trec prin respectivul cartier, de care însă parcă nu m-am ataşat niciodată cu adevărat, aşa cum ceva indefinit mă leagă de casa de la poalele Tâmpei, de pe strada Castelului, unde ştiu că m-am născut, dar nu-mi amintesc absolut nimic. Încă ceva: nu-mi place deloc la ţară, pe pământ, printre copaci, muşte, miasme, vaci, căţei şi găini. Am alergie.

Cu un astfel de pedigree citadin încărcat în memoria mea afectivă, m-am hotărât să scriu despre ceea ce simt şi văd şi miros şi aud în Bucureşti de câteva zeci de ani încoace, dintr-o cruntă exasperare şi o irecuperabilă tristeţe: nimic, sau aproape nimic din ceea ce simt, văd, miros şi aud în Bucureşti nu-mi mai place - o entitate devenită obeză şi diformă, care consumă la întâmplare, fără să-i mai pese de nimic. Mă simt străin şi de acei oameni care se numesc bucureşteni, sau poate în primul rând de ei şi de mizeria, de gălăgia, de urâtul şi de putoarea pe care le produc. Sunt perfect conştient că nu am nici o şansă de a evada - unde, Doamne? - din Bucureşti, cum nici nu întrevăd vreo cale de împăcare a mea cu oraşul în care sunt condamnat să trăiesc. De aceea m-am hotărât să scriu. Nu pentru a "pângări" tendenţios şi nepatriotic scumpa noastră Capitală şi nu doar pentru a-mi exorciza Urâtul, ci pentru a-l confrunta cu acel Urât sau Frumos al altora şi astfel, poate, pentru a-l vindeca... într-o bună zi.

Pastilele care vor urma pot fi citite şi ca un ghid anti-turistic. De fapt, acu