Inca din primele pagini ale ultimului volum din ciclul Orbitor razbate suflul unei capodopere. E limpede ca Mircea Cartarescu si-a dorit ca aceasta carte sa fie o sinteza a tot ceea ce a scris in proza si, in acelasi timp, sa depaseasca, epuizand, propriile formule narative. Cronica autobiografica, romanul Orbitor incearca sa descopere prin introspectie genealogica identitatea celui ce este, pe rand, personaj-narator-autor. Raspunsul la intrebarea "cine sunt eu cu adevarat?" este multiplicat apoi in oglinda infinit polarizatoare a mintii ce gandeste din si de dincolo de foaia de hartie. De altfel, fictiunea se naste in aceasta carte prin proiectia hiperbolizata a microlumii mintii, ivita din sinapsele invizibile ale neuronilor, a caror tesatura este pusa sub microscopul unei constiinte ce sta mereu de veghe. Povestea lui Mircea se tese asemenea unui covor ale carui modele complicate unesc firele trecutului indepartat (povestea strabunicului, nobil polonez) cu cele mai apropiate, ale copilariei traite in spatii paradisiace, sau cu cele mai recente, ale tanarului prins in devalmasia istorica a unei lumi in schimbare. Pe alocuri se insinueaza prezentul celui ce scrie "in solitudinea de la Solitude", urzind si lasandu-se el insusi prins in textura cartii. Noutatea pe care o aduce acest ultim volum este tensiunea intre timpul interior al celui ce scrie - ipostaziat in acumularea experientelor launtrice prinse intre filele unui manuscris ce se substituie vietii - si presiunea timpului exterior al istoriei. "O, inima, ce-nseamna mari de sange?" se intreaba naratorul, simtindu-se asaltat de timpul sau istoric care il sustrage autocontemplarii, ca predispozitie a unui ego supradimensionat ce atrofiaza lumea pana la disparitie. Evenimentele cotidiene, ce izbucnesc pe un fond de extrema tensiune, inghit acum totul, topind individualul in masa nediferentiata a colectivitatii, as