"Provincial" (ca şi subsemnatul), Mircea A. Diaconu înfăţişează o psihologie distinctă. Ea conţine o asumare a "marginii", pe jumătate resignată pe jumătate ironică, atitudine în care suntem îndemnaţi a citi nu atât efetul unei locaţii mai mult ori mai puţin accidentale cât o apartenenţă structurală (un prim indiciu de orgoliu apare prin sfidarea "prozaicei" explicaţii biografice): "Sunt un provincial, aş conchide: nu am tupeu, nici aroganţă, îmi cenzurez vanităţile, mă îndoiesc de mine însumi, valorile în care cred se află în permanentă criză... şi altele de felul acesta. Ar mai rămâne să spun că sunt şi modest, nu?!" Domiciliul nu contează, se străduieşte a ne convinge criticul care, ajuns la New York, declară că se simte "dezorientat", cuprins de-o stranie atracţie către "anonimat". Acest "centru al lumii" i se pare o... provincie absorbantă, ceea ce n-ar fi decât o proiecţie a propriei personalităţi asupra unui mediu totuşi "fascinant", pentru a anihila impactul unui contact dur. Nu e vorba nici de "modestie", nici de inadaptare ci de o superbie corectivă a eului care nu acceptă delimitări fortuite. O exaltare a fiinţei intelectualului, o dereglare paradoxală a restricţiilor contextuale (,după câteva zile, începusem să mă simt acolo ca în provincie: deopotrivă acasă şi în exil; poate e un dram de nebunie"), prin ieşirea bruscă din claustrarea camerei de lucru dar şi a ambianţei anoste, în lume. Simţământul de anihilare a existenţei se cere imperios combătut, anulat fie şi prin probe minime de recunoaştere: "zile ori săptămâni stau aproape izolat, închis în mine, fără să am nevoie de nimeni, căci, însoţit de ai mei, îmi ajung cele câteva cărţi şi uneori o stare complementară de amorţire, pentru ca brusc să aştept cu fervoare o confirmare a solidarităţii, un semn de prietenie, o dovadă exterioară că exist (...). De ce nevoia atât de pregnantă a unei confirmări soci