Nu sunteţi nici primul nici ultimul care, atunci, când îmi trimiteţi versuri şi îmi solicitaţi, convins, un răspuns ferm sincer, nemilos, neapărat sincer şi nemilos, plecaţi de la ideea că laudele mele nu vor prididi să umple spaţiul şi citatele din texte vor fi exemplare pe tot frontul. Mi-am permis să vă plasez în grădina răsfăţarnicilor şi nu a făţarnicilor, cum v-aţi grăbit să credeţi ofensat, fireşte, şi gata să-mi daţi o mână de ajutor în a vedea corect cum stau, de fapt, lucrurile: "Vreau să ştiţi, spuneţi pe la începutul scrisorii, că nu sunt făţarnic, poate jalnic, poate ratat, poate mediocru... Dar nicidecum făţarnic." La 24 de ani vă simţiţi a fi poet şi nu cred că greşiţi, privind lucrurile într-o perspectivă pozitivă, normală. Şi continuaţi cu mărturisirea că "înainte vreme" vă închipuiseţi a şti ce se petrece în sufletul dvs. că-l priviseţi de aproape. "Cum e cu putinţă ca sufletul meu să fie neted? mă întrebam eu în numeroasele clipe de restrişte ce se abăteau asupră-mi fără milă. Vedeţi, crezusem cu toată convingerea că sunt un geniu, nici mai mult, nici mai puţin. Nu ştiu în care dintre întâmplările nefericite care mi-au bântuit copilăria şi adolescenţa îşi are obârşia acest gând necugetat." Să nu exagerăm şi să ne prilejuim astfel tristeţi iremediabile în privinţa geniului personal, în care uneori e bine să credem ca să ne păstrăm cumpătul şi să ne menţinem pe linia de plutire în restriştile adolescenţei. "Poemul, scris în urmă cu vreo doi ani, îl socotisem drept mărturie de netăgăduit a geniului meu. De ce? - firea orgolioasă nu-mi îngăduia să văd adevărul în faţă şi nu-l priveam ca atare. Dar acum, vrând-nevrând, după ce la citirea poemashului meu aţi ridicat din umeri, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cobor privirea în pământ, să las primăvara în pace şi scrisul în seama celor care au ceva de spus". Stimate domn, dramatizaţi enorm o si