Declaratia, care nu face decat sa reia iritarea, deja antologica, a lui Jacques Chirac fata de sustinerea SUA in razboiul din Irak de catre Romania in special, si de catre tarile candidate la UE in general, este pe cat de nelinistitoare, pe atat de curioasa.
Intr-adevar, luata ca atare, declaratia neaga in fond ratiunea aderarii Romaniei (cat si a celorlalte tari vecine) la NATO, alianta din care fac parte majoritatea tarilor UE. Desigur, NATO nu sunt numai SUA, dar tocmai prezenta SUA face ca NATO sa fie mai mult decat un club de discutii. Ideea politica fundamentala a ceea ce la noi se numeste, cam pompos, integrarea euro-atlantica a fost exact asta: plasarea securitatii nationale in maini americane laolalta cu plasarea dezvoltarii economice si sociale in maini europene.
Ani de zile, aceasta strategie a parut absolut de la sine inteleasa: aveam de-a face, in fond, cu aceeasi familie, unde sarcinile erau distribuite, erau complementare, dar catusi de putin contradictorii. Or, iata ca razboiul din Irak a aratat ca ele sunt, sau cel putin pot deveni astfel si ca familia este pe pragul divortului.
De fapt, ceea ce nelinisteste cumva cel mai mult la aceasta declaratie, ca si la altele cu acelasi sens, este irealismul ei fundamental: chiar Romano Prodi a recunoscut cumva ca, deocamdata, UE nu are o politica de securitate comuna, asa cum nu are o politica externa comuna.
Daca Franta, Belgia si Germania se opun vehement razboiului purtat de americani in Irak, tari la fel de europene precum Marea Britanie, Spania, Italia sau Danemarca il sustin, ba chiar, in cazul primei, aduc o contributie militara importanta. Cine da tonul Europei, prin urmare? Schröder, Chirac, sau Blair si Aznar? Prin urmare, in termenii lui Prodi, pentru moment (iar momentul poate dura decenii) tari ca Romania, Polonia, Lituania etc. nu au de ales intre securitate gara