Avem un zel aparte de a fi crestini mai ales cu ocazia marilor sarbatori. De Boboteaza, ne calcam in picioare, ne dam coate si suduim printre dintii inclestati pentru a lua agheasma, de parca apa sfintita ar avea o putere speciala numai in aceasta zi. Speram la mintuire, dar o confundam cu o coada la carne, unde cine are noroc sau este un pic descurcaret il prinde pe Dumnezeu de picior.
Il invocam pe Dumnezeu, ne batem cu caramida in piept ca sintem singurul popor crestin, dar uitam ca mor oameni incolaciti de frig la colturi de strada si nimeni nu se oboseste sa le arunce o privire. Solidaritatea noastra crestina este aproape zero.
Un mimetism teribil a cuprins Romania. Batem cruci calugaresti in fata tuturor bisericilor, dar nu-l primim pe “popa” in casa pentru ca “stim noi ce-i de capul lui”. Postul a ajuns o extravaganta a batrinilor pentru ca noi, ceilalti, ne imbuibam in numele traditiei pina ni se rup baierele de la pantaloni.
Ne miram ca Dumnezeu nu ne asculta prefacuta ruga, desi din batrini se stie ca si hotul se roaga cind pleaca la furat. Injuram de toti sfintii si ne salutam cu smecherescul “ce dracu’ mai faci”.
Ne repezim la donatii sau la fapte bune numai atunci cind sintem vazuti, precum fariseii, sperind ca astfel ne-am cistigat un colt de Rai, ca Dumnezeu e un tirgovet care ne iarta pacatele in schimbul unor techini aruncati de fala. Ne aducem aminte de stramosi si rude si organizam pomeni si parastase numai sa crape de ciuda babele din cartier.
Crucea a ajuns accesoriu vestimentar, agatat gingas pina si de bratara de la glezna.
Am uitat drumul spre Biserica, dar sintem specialisti in telenovele si lesinam de ris la bancurile porcoase. Copiii nostri - cu nume cit se poate de crestine precum Armando, Gimmy sau Zorro - cresc goliti sufleteste, sint invatati sa se descurce, sa fie smecheri, sa
