Umberto Eco scria, prin 1994, în cadrul rubricii sale din l’Espresso, „Pliculeţul Minervei“: „Una din datoriile jurnalistice ar fi să spui: «astăzi nu avem nimic de spus, sau tot ce vă putem spune este rutină, trăncăneală, nimicuri. Aceleaşi fleacuri». E păcat să simulezi. Şi totuşi ăsta e blestemul jurnalismului: un număr precis de pagini în fiecare zi sau săptămînă lăsată de la Dumnezeu, chiar şi atunci cînd nu se întîmplă nimic. (...) Putem vorbi despre orice, fiindcă pînă la urmă cititorii uită; iar cititorii s-au obişnuit să uite citind prea multe ştiri lipsite de importanţă. Pe de altă parte, nici ei n-ar suporta să vadă o pagină albă. Pentru a afla că nu era nimic de aflat şi de citit, vor pagina scrisă de sus pînă jos. Şi, în felul ăsta, pentru a spune că nu ai ce spune într-un ziar, ajungi să scrii: «Cutare nu şi-a scris încă viitoarea carte». Tot o ştire este şi a spune că Nimicul nu face nimic“.
Ar trebui să ţinem cont de sfatul lui Umberto Eco – fie că sîntem jurnalişti de presă scrisă, fie de televiziune.
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş Desigur, în fiecare moment se întîmplă lucruri fundamentale în lumea aceasta, oricînd există poveşti bune de spus şi folositoare. Problema e că, uneori, jurnaliştii ori nu au acces la ele, ori nu sînt interesaţi de ele. Cu toţii au un calapod publicistic după care caută ştirile pe care să le împărtăşească publicului lor. Acest calapod poartă numele pompos de „politică editorială“, dar de fapt se bazează pe lene de gîndire, pe conformism, pe calcul pragmatic care spune că trebuie mers numai pe căile bătătorite, şi adoptate numai reţetele care şi-au dovedit succesul.
Pentru televiziune, aceste reţete au ca ingrediente superficialitatea, inconsistenţa, facilul. Mulţi oameni care lucrează în audiovizual sînt convinşi
