Cel mai bun prieten din copilăria mea a fost Lori, un copil blonduţ, atletic, arogant şi mereu sigur pe el. Nu îl puteai contrazice niciodată pentru că ignora pur şi simplu argumentele care nu-i erau pe plac. Dar asta nu constituia o problemă majoră între noi, eram la fel sau am devenit la fel. Mai toată lumea credea că sîntem fraţi, cîteodată minţeam lumea că sîntem gemeni.

Mergeam la aceeaşi şcoală, eram amîndoi în clasa de mate-fizică şi aveam aceleaşi hobby-uri. Amîndoi practicam judo de mici, eu mai degrabă ca să ne întărim prietenia, el pentru că tatăl lui era campion naţional şi a luat o dată chiar şi un bronz la Europene. După şcoală, mergeam cu el spre casa lui, deşi aproape că stătea în direcţia opusă, iar înainte de şcoală, el venea pe la mine şi fluiera în faţa porţii. Eram nedespărţiţi, singurele activităţi pe care nu le făceam împreună erau cele de familie, la început, apoi cele cu fetele, mai tîrziu. Ne ştiam unul, altuia, familiile, şi toţi cei care ne cunoşteau nu puteau să ne imagineze separaţi. Ştiu toate sentimentele şi dezamăgirile lui de pînă la 14 ani, iar el îmi cunoaşte toate gîndurile şi trăirile.

După şcoala generală am ajuns în clase diferite. Eu la biologie-chimie, el la ştiinţe sociale. Ne-am îndepărtat. Eu m-am lăsat de judo, m-am apucat de teatru şi de baschet, mi-am făcut prieteni noi şi nu mai apăream peste tot împreună. După liceu, el a plecat din ţară, eu am rămas. Dar de cîte ori venea şi mă suna, lăsam tot, prietenii, muncă sau fete şi ne vedeam. Pentru că un prieten adevărat rămîne un prieten adevărat întotdeauna.

Dacă ar fi să mă gîndesc dacă astăzi se mai leagă astfel de prietenii, nu ştiu ce să zic. Noi am fost prieteni într-o perioadă în care natural însemna ceva care avea legătura cu natura, în care părinţii ne spuneau că ciocolata în exces este nocivă pentru sănătate, şi nu că ea conţine lapte şi cal