Dintre puţinii cronicari care au scris (şi aceştia, fără prea mare entuziasm) despre romanul lui Caius Dobrescu (foto), Teză de doctorat, nimeni nu a trecut cu vederea efortul presupus de lectura celor aproape 900 de pagini câte numără masivul op apărut la Polirom nu de mult.
Se pare că până şi criticul literar (cititor, zice-se, profesionist) începe să-şi piardă răbdarea şi să prefere volumele subţirele sau de dimensiuni măcar rezonabile, în pas cu grăbita lume de azi, atrasă de posibilitatea informării rapide prin mijloace alternative (audio book ş.a.). Însă cărţile de valoare nu mizează, de regulă, pe arta seducţiei facile, şi nu obţin imediat un succes de proporţii. Să ne amintim că a fost o vreme când scriitorii cultivau deliberat obscuritatea, ambiguitatea provocatoare, spre a nu da satisfacţie burghezului modest şi stupid, consumator de literatură proastă. Baudelaire vorbea chiar despre nobleţea de a nu fi înţeles, şi de aici pornind, ştim cu toţii, începe să se configureze ambiţiosul ideal estetic al modernităţii.
Atunci, cum se explică oare firavul ecou al romanului semnat de Caius Dobrescu? Să fie în cauză efectiv lipsa de valoare a textului, ori formula greoaie, artificială, de inedit experiment narativ, mai mult sau mai puţin reuşit? Apoi, dacă nenumăratele file nu se parcurg cu sufletul la gură, constatarea trebuie să ducă neapărat la concluzii nefavorabile?
E drept, valoarea romanului nu sare în ochi cu una cu două, după lectura repezită a câtorva fragmente, selectate în mod arbitrar. Deşi ne pune răbdarea la încercare, cantitatea reprezintă în sine un prejudiciu estetic numai dacă devine, din lipsă de idei şi talent, materie excedentară, vegetaţie prolixă sufocînd inutil pagina. O astfel de expresie gonflată a sterilităţii grafomane s-ar fi putut dovedi şi cartea lui Caius Dobrescu, în condiţiile în care prozatorul s-ar fi