Povestea oraşelor tinere din România este un amestec nefericit de sărăcie, mizerie, nădejde şi oportunism politic. Totul a început prin anul 2000. Sursa: Andreea Dogar
Mania înfiinţării de oraşe s-a răspândit apoi delirant, ca o epidemie scăpată de sub control.
Oamenii credeau că, odată scăpaţi de statutul de comună, fondurile europene se vor revărsa nestăvilite. În schimb, s-au ales doar cu taxe şi impozite mai mari, în timp ce serviciile au rămas la nivel de localitate rurală. Maria are 58 de ani şi de vreo zece locuieşte în Răcari, judeţul Dâmboviţa. Oraşul de 6.600 de locuitori se întinde de-o parte şi de alta a drumului naţional care leagă Târgovişte de Capitală.
Câteva blocuri gri patru etaje, cu tencuiala burduşită, sunt cele mai înalte clădiri din Răcari. Pe partea cealaltă a şoselei sunt numai case, despărţite de şosea de garduri din uluci şi trotuare troienite.
„Mi se pare că încă nu e oraş, dar impozitul e de oraş. Nu avem apă, canalizare. Nu e deloc canalizare, dar avem pretenţii de oraş. Eu am noroc că mi-am tras singură apă”, povesteşte Maria, care şi-a montat o instalaţie ce îi scoate apa din fântână şi i-o aduce în casă. Traiul în Răcari nu s-a desprins de obiceiurile rurale. Până şi infracţiunile ţin tot de domeniul agrar: cele mai întâlnite sunt furturile din recoltele de toamnă, spune primarul. Locuitorii precum Maria cultivă în curtea casei roşii, salată sau ardei: înlocuitori pentru alimentele din magazine, prea scumpe pentru mulţi dintre ei. Femeia creşte şi pui, însă de porc nu are bani: „Dar am câini”, spune ea, ca un fel de compensaţie. „De rasă”, completează cu un zâmbet larg. Într-adevăr, prietenii omului sunt nelipsiţi din localitate. Îi întâlneşti peste tot: pe uliţe, tolăniţi pe scările câte unui bloc, ameninţători în faţa Judecătoriei Răcari, mârâind din spatele gradurilor, ba c
