Pentru mine, Pink Floyd şi de fapt muzica lor, înseamnă viaţă. Viaţă pur şi simplu. Aud Pink Floyd, respir Pink Floyd, trăiesc Pink Floyd, e simplu. Spunînd asta îmi asum chiar şi riscul de a fi considerat exagerat de către cei ce mă vor auzi, un fel de adolescent întârziat care trece şi el cu greu prin crizele vieţii şi se refugiază în muzica vremurilor lui, dar asta e ceea ce simt şi ceea ce cred.

Am găsit întîmplător pe net un blog în care cineva lansează în blogosferă un concurs pe temă Pink Floyd. Nu cred că ştie, dar omul mi-a făcut o mare surpriză. În primul rând pentru că omul e super tânăr, născut în a€™90 şi nu orice fel de tânăr, ci unul ascultător de Pink Floyd. Ar putea să-mi fie copil, la cât de tânăr ea. Copiii mei, toţi trei, ascultători de Pink Floyd, sunt aproape de aceeaşi vârstă cu acest tânăr frumos care fără să ştie, mi-a lansat o mică-mare provocare, făcându-mă pentru a mia oară să mă întreb: de ce îmi place mie Pink Floyd?

Muzica celor de la Pink Floyd este ruptă bucăţică cu bucăţică din viată. Din viaţa lor, din viaţa ta, din viaţa mea, din viaţa celorlalţi. Viaţa, aşa cum e ea. Cu bune şi cu relea. Viaţa pur şi simplu. Viaţă. Am constatat asta de multe ori pe pielea mea, pe măsură ce mi se întîmplau nişte chestii. Chestii pe care le găsisem sau le regasisiem şi în muzică lor.

Muzica celor de la Pink Floyd este ruptă bucăţică cu bucăţică din viată. Din viaţa lor, din viaţa ta, din viaţa mea, din viaţa celorlalţi. Viaţa, aşa cum e ea.

De multe ori, m-am întrebat de unde o fi ştiind oare domnul Waters cum e câteodată cu viaţă asta? Mi-am adus aminte că am scris acum câtva timp un text, din care o să reproduce aici un fragment, care are ceva referire la întrebarea pusă de prietenul meu necunoscut de pe net. Iată-l:

„Mă simt uneori ca în filmul ăla, un film în care muzica se amesteca cu desenele animate şi cu