Prezentul articol este provocat de faptul că dna Alina Mungiu-Pippidi, președinta Societății Academice Române, mă menționează, în binecunoscutul său stil brutalist și într-un context infamant, în comentariul „Impostura vieții noastre publice“, apărut în România liberă din 21 iulie 2011 și consultat de mine la www.romanialibera.ro/opinii/comentarii. Vorbind despre scandalul iscat de „fiica unui pedelist… director la Loterie“ care „a fost pusă de Baconschi și compania, la 26 de anișori și cu studii de specialitate zero, director de formare a diplomaților la Institutul Diplomatic Român“, Doamna Academician face și istoria sus-numitului institut, creat, în opinia domniei sale, ca o sinecură suplimentară a MAE, de la primul om care s-a ocupat la ultimul – „îi numesc doar pe poetul Caius Dobrescu…“. Mă opresc la menționarea numelui meu, pentru că nu este treaba mea să răspund acuzațiilor de impostură și sinecursim adresate altora. Mă limitez la inexactități pe care sînt (cel mai) în măsură să le semnalez. Și o fac nu pentru că aș acorda vreo importanță opiniei Doamnei Academician despre persoana sau competențele mele, ci pentru că mă simt dator față de publicul ale cărui resurse le-aș fi risipit și ale cărui interese le-aș fi trădat. Doamna Academician afirmă: „IDR e o creație a lui Andrei Pleșu, inspirată din modelul austriac“. Realitatea este că Institutul Diplomatic Român a fost o idee a ministrului de Externe Andrei Pleșu, care nu s-a realizat în timpul mandatului său. Este adevărat, pe perioada de aproximativ nouă luni, din 1999, cît am avut calitatea de consilier al ministrului, am fost numit director al unui centru de formare al ministerului, cu misiunea de a explora posibilitatea înființării unei academii diplomatice. Concluzia mea, la capătul unei informări destul de ample despre modul în care se făcea, în epocă, pregătirea personalului diplomatic în Europa