Cand se vorbeste despre pustiul cultural creat de comunism, este bine sa ne amintim ca au existat oaze de rezistenţǎ, ca, gratie unor intelectuali care au ramas devotati valorilor spiritului, s-a putut respira sub gheaţǎ. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales dupa 1960. Liviu Ciulei (1923-2011), personalitate tutelara a filmului si teatrului romanesc, cel care, pe buna dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viata fara a genera cascadele de omagii rezervate cate unui trambitas al dictaturii. Generatia mea putut sa se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplina responsabilitate). Am invatat, gratie lui, cum tacerile pot deveni strigate, cum linistea aparentǎ poate ascunde revoltǎ si sete de adevar. As aminti si filmele lui Ciulei, intre care capodopera “Padurea spanzuratilor”, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Jerzy Kawalerowicz ori Miklos Jancso. Fara Ciulei, nu-l putem intelege pe Lucian Pintilie. Fara Lucian Pintilie, nu putem intelege “noul val” din filmul romanesc.
A fost un magistru, a incurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri in teatru, deopotriva in Europa si in Statele Unite. Public aici superbul omagiu adus de marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, in excelenta revista clujeana “Apostrof”. Un text tulburator, de o solemna frumusete, al carui final vorbeste nelinistitor despte timpurile pe care le traim: “La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”
Nu cred în statui,
