„Televiziunea e foarte educativa – cum dau peste o emisiune, cum ma duc in alta camera si citesc o carte“, a spus cindva Groucho Marx. De aici a inceput licitatia. Asa s-au prins in hora hazului o multime de oameni cu ardei pe limba, care in ciuda accentelor critice si-au recunoscut dependenta de drogul ecranului.

A fost nevoie de un spirit fin ca al lui C. P. Scott pentru ca lumea sa afle ca „televiziunea nu are cum sa aduca nimic bun. Cuvintul este pe jumatate grecesc, pe jumatate latinesc.“ A fost nevoie de pragmatismul cinic si sec al lui Noel Coward ca sa ne dam seama ca „la televizor trebuie sa apari, nu sa te uiti“. A fost nevoie de o vorba a lui Samuel Goldwyn – „O sa cred in televiziunea color cind o s-o vad negru pe alb“ – ca sa descoperim vehementa umorului involuntar. In fine, a fost nevoie de scrisnetul lui Woody Allen – „La Los Angeles gunoiul nu se arunca.

Din el se fac show-uri de televiziune“ – ca sa rostim cu voce tare un adevar pe care il susuram cind nu ne-aude nimeni: ne repugna mizeriile de pe ecran, dar cum raminem singuri si neobservati in fata televizorului, cum dam fuga la ele.

Exista, probabil, o atractie a nocivului, o fascinatie a pestilentei, un ce hipnotic care ii confisca pe multi dintre noi, deturnindu-i spre emisiuni rastignite intre dejectii si abjectii.

Cum lucreaza aceasta ispita a sordidului e greu de spus, dar cine este sincer pina la capat stie s-o asume, chiar daca nu-i rezista. Prima TV, de pilda, a difuzat nu de mult un soi de concurs tip Cartea Recordurilor, care m-a plasat intr-o solidaritate fulgeratoare cu Woody Allen si cu parerea lui despre unele emisiuni-concurs din America. Parca am vazut aievea un convoi de dube ale Salubritatii golind tomberoane si transportind recolta in laboratoarele TV ale unui post gata sa le preschimbe cit ai clipi din ochi in sarmale catodice pentru nes