După Născut în URSS (2006), care încerca să creeze o breşă în discursul compact anticomunist, Ultimii eretici ai Imperiului de acelaşi Vasile Ernu ambiţionează să construiască o nişă. Reuşita primei cărţi rămîne una incontestabilă. Cu un mix de nostalgie şi ironie, autorul recupera şi proiecta un comunism personal, privat, intim legat de vîrstele biografice la care îl trăise. Această perspectivă atît de omenească, remarcabil modulată printr-o stilistică şi o „dialectică“ de uz propriu, intra în coliziune cu perspectiva cealaltă, distanţată şi delocalizată, a specialiştilor noştri postrevoluţionari în condamnarea comunismului: acei subiecţi veniţi parcă de pe o altă planetă, pentru a se ului de un totalitarism la care ei înşişi au contribuit. Vasile ERNU , Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 320 p. Cartea de faţă le este, într-un fel, dedicată campionilor (dez)implicării oportune, giruetelor moral-ideologice şi profitorilor tuturor situaţiilor din care coeficientul de risc a fost eliminat. Vasile Ernu nu ridică acum miza, aşa cum s-a afirmat (Paul Cernat), fiindcă mizele erau de la bun început importante, ci se străduieşte să schimbe formula. Elementul privat din Născut în URSS trebuie convertit, în Ultimii eretici..., în raport politic; experienţele personale se cer generalizate şi extrapolate; iar interpretarea din unghi propriu şi din interiorul fenomenului, asumat subiectivă, va fi substituită printr-o evaluare „rece“, cu indice mai mare de obiectivitate. Între ipostaza descriptivă şi critică, de analist, şi cea plastică, de prozator al cotidianului (post)comunist, autorul, extrem de pragmatic, alege varianta delegării şi intersectării de roluri. Vocea lui Vasile Ernu se pierde, la momentul potrivit, printre vocile unor personaje care îi preiau ideile „periculoase“ pentru a le susţine în faţa cititorului. Întreaga carte e concepută