Recuperarea mărturiilor istoriei nefaste a poporului român este necesară nu dintr-o presupusă proslăvire a marilor genii ale revoluţiei socialiste, ci dintr-o stringentă necesitate de a ne recupera istoria.
De ce un parc al statuilor comuniste? De ce nu al Revoluţiei? Sau al luptei anticomuniste? Sau un parc cu eroii neamului? Deoarece toţi luptăm pentru ceva. Sau ar trebui să luptăm pentru ceva. Mă întreb: dacă fiecare cetăţean onorabil ar lupta pentru ideea, visul, pasiunea lui, unde am ajunge? Oare dacă am ieşi, prin acţiuni concrete, din prea veşnica lamentare specific românească am reuşi să facem ceva? Un pic mai mult decât am făcut până acum?
Trebuie să ne asumăm istoria
Cade comunismul în decembrie 1989. Ne lasă cu un Lenin imens de bronz în ceea ce era atunci Piaţa Scânteii. Cu un Petru Groza... Ne lasă cu portretul tovarăşului în fiecare clasă de şcoală, ghipsuri cu iubiţii (de atunci) ai neamului. Cu nenumărate statui de duzină cu Marx, Engels şi Lenin. Cu sute de uleiuri omagiale ale tovarăşilor înconjuraţi de pionieri iubitori, macarale, spice de grâu şi porumbei albi. Vasta cantitate de artă comunistă oficială, produsă între anii 1945 şi 1989, este distrusă sau, în cel mai fericit caz, depozitată şi scoasă arareori de la naftalină. Ceea ce a produs artistul pentru proslăvirea comunismului îi este necunoscut tânărului de azi. Ca şi cum dacă nu o arătăm înseamnă că nu a existat. Nici nu se vorbeşte despre ea. Trecutul nu se poate îngropa şi, cu siguranţă, nu i se poate sparge nasul precum sculpturii lui Mihai Wagner, din 1966, Engels, Marx, Lenin din curtea Muzeului Ţăranului Român. Dar, bineînţeles, ne putem preface cu toţii că nu există. Ciotul din inima Bucureştiului - soclul gol din actuala Piaţă a Presei Libere -, vânat de multiple interese financiare, nu-şi găseşte încă niciun rezident permanent. Statuile le aruncăm, le