De ce este romana o limba balcanica? Aceasta este intrebarea pusa artagos de mai multi cititori care au protestat impotriva unor texte publicate recent in aceasta rubrica, texte in care analizam aversiunea romanilor fata de apelativul "balcanic". Spaima in sine are o explicatie simpla: romanii au fost conditionati sa creada ca orice indiciu istoric, cultural sau lingvistic prin care s-ar acredita teza unor relatii mult mai stranse cu spatiul sub-dunarean decat e acceptat in istoriografia oficiala le-ar da perfizilor maghiari si inconstientilor occidentali argumente prin care s-ar nega continuitatea romaneasca la nordul Dunarii. Fara a atinge asemenea idiosincrazii conditionate ideologic, iata, pe scurt, argumentele incontestabile care arata ca romana este o limba balcanica.
In Balcani, in secolele scurse de la venirea slavilor de la nordul Dunarii, de la asezarea lor pe teritorii tinand nominal de Bizant si pana la primele marturii scrise despre limbile vorbite efectiv de diferitele populatii din regiune, altfel zis, intre secolele VI si XIII, s-a produs o fuzionare lingvistica unica in Europa. Pe scurt, limba slavilor stabiliti intre Dunare si Marea Egee, pana in imprejurimile Salonicului, s-a modificat sub influenta vorbitorilor de romana si albaneza intr-atat, incat, structural, aceasta limba poate fi considerata a nu mai fi – cu exceptia vocabularului – o limba slava. Intr-adevar, bulgara si macedoneana (doua dialecte ale unei singure limbi) si-au pierdut bogata flexiune a limbilor slave si s-au dotat cu un articol hotarat care, ca in romana si albaneza, se pune la sfarsitul cuvintelor.
Asa cum in romana se spune "poarta-poarta", iar in albaneza, "portë-porta", in bulgara si macedoneana a aparut un articol hotarat care se pune la urma: "kniga-knigata" ("carte-cartea") sau "grad-gradot" ("oras-orasul"). Fenomenul este suficient de ra