Anul de graţie 2005, un ziar din Casa Presei, clădire numită încă „Scânteia” de o parte dintre cei care lucrează în ea. Stéphane Carpentier, consultant străin, parcurge holul redacţiei, în care birourile pricăjite ale jurnaliştilor se înşiră de-a dreapta şi de-a stânga: oamenii de la ziar se întâlnesc între ei doar la şedinţă şi atunci când ies să mănânce, „ca la hotel”, cum zice cineva.

După câţiva paşi, Carpentier zâmbeşte şi spune: “Look! 1984!”. O asemenea scenă neverosimilă, cu trimitere la filmul după Orwell al lui Michael Radford, s-ar fi putut petrece oriunde în Casa Presei, dar e cel mai la locul ei acolo unde s-a întâmplat: la „Evenimentul zilei”.

Cămăruţele minuscule, echipate cu maşinării bizare, dintr-un viitor „la timpul trecut”, lumina chioară, pereţii pătaţi, birourile de “melacard” de pe vremea lui Ceauşescu şi alte detalii de scenografie ascund o parte din metafora pe care o făcea consultantul străin, fără să ştie, în chip de simplă glumă: „Evenimentul zilei” a fost multă vreme (17 ani deja) una dintre foarte puţinele constante ale unei ţări în care nici măcar un Ion Iliescu nu şi-a putut exercita cele două plus unu şi jumătate mandate la rând. E drept, tirajul scade de acum vreo 13 ani, cam de când Cristoiu a lăsat ziarul.

Mai are România nevoie de „Evenimentul zilei” ca punct cardinal, ziar „de referinţă”? Din ce în ce mai puţin, spun cifrele de vânzări, iar singura consolare e aceea că cititorii nu se mai prea raportează nici la celelalte instrumente „de referinţă”. Cu excepţia cotidianului „Adevărul”, promovat printr-un marketing agresiv şi metamorfozat total, „fără politică” (poate că asta-i soluţia!), toată „vechea” presă, a anilor ’90, e în suferinţă. Mare.

Există cale de ieşire, mai e ceva de adăugat? Poate doar faptul că nici ziarele „veşnice” nu sunt permanente, în presă totul e perisabil