Relele sunt, la noi, stridente şi vandabile, iar binele – discret şi nerăsplătit.

Caut cu lumânarea veşti bune, ştiri încurajatoare, seminţe, fie şi abia observabile, de optimism. Nu e uşor în frumoasa şi mult încercata noastră patrie! Şi totuşi, mai ales când nu caut cu dinadinsul, mi se întâmplă să găsesc câte ceva şi anume tocmai unde m-aş fi aşteptat mai puţin.

N-am fost şi nu sunt un fanatic al milităriei. Am prieteni (e drept, nu mulţi, ca să nu zic că, de fapt, e vorba de unul singur) care au savurat vremurile ostăşiei ca pe un episod romantic, aventuros, viril. N-am asemenea amintiri despre viaţa în uniformă de care am avut parte cîndva, la o unitate militară de lângă Bacău. De curând însă, printr-un concurs de împrejurări care, laolaltă, ar putea trece drept pură întâmplare, am avut prilejul să vizitez Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu" din Sibiu. Am fost întâmpinat de domnul Colonel Prof.

Benoni Sfârlog (rectorul Academiei), de domnul Locotenent Colonel Prof. Ghiţă Bârsan (prorector) şi de doamna Ştefania Bumbuc, asistent universitar. Oarecum intimidat, am făcut cunoştiinţa mai multor membri ai corpului didactic şi am stat de vorbă cu o bună parte din studenţi actuali ai şcolii. Am trecut prin mai toate atelierele şi sălile de curs, mi-am făcut o idee clară despre structura şi obiectivele Academiei şi, după aproape două ceasuri, am plecat lămurit, încântat şi, ca să zic aşa, mult mai încrezător în virtuţile oştirii decât fusesem până atunci.

Ce mi-a rămas în minte? Mai întâi o bine echilibrată modernitate. Educaţia viitoarelor cadre militare e condusă după principii aflate în perfectă sincronie cu standardele internaţionale, înzestrarea tehnologică e „la zi", viziunea profesorilor e mult peste ceea ce în mod tradiţional se înţelegea prin „instrucţie" militară, (fără ca vreuna din preocupările specifice ale unei astfel de şc