Duelistul de Petre Barbu, la Teatrul National Tirgu Mures. Regia: Attila Vizauer; scenografia: Mihai Pastramagiu; muzica: George Marcu. In distributie: Eduard Marinescu, Iolanda Dain, Aurel Stefanescu, Claudia Domokos, Nicolae Cristache, Suzana Macovei, Ion Sasaran, Ion Ritiu, Traian Costea, Laura Moldovan. La violoncel: Wilhelm Andras.
Desi tinar, Petre Barbu are rafuieli obsesive cu trecutul, cu istoria recenta, cu sechelele ei. Citind, acum vreo cinci, sase ani, Dumnezeu binecuvinteaza America, romanul premiat de Editura Nemira, care l-a lansat, devenit apoi piesa de teatru in dramatizarea autorului, ma intrebam chiar cum a reusit autorul sa intuiasca atit de bine mecanismele raposatei societati comuniste ca sa desluseasca prelungirile ei in prezent.
Mai mult decit atit, atunci, ca si in aceasta piesa noua a sa, sau in altele inca nejucate, Petre Barbu manifesta o incrincenare motivata parca de accidente biografice capitale. Pe de alta parte, faptul ca dezvolta citeva teme „fixe“, ca personajele se revendica de la tipologie si ea fixa denota existenta unor repere intr-o realitate obsedanta pentru autor. Perimetrul acesteia este familia cu increngaturi multiple in care exista indeobste un tata culpabil, un fiu sau o fiica reprezentind instanta justitiara, si citeva personaje de referinta care duc razboiul in teritorii morale diferite potrivit unor motivatii specifice. Aparent realist, conflictul dintre cei care au scris istoria cu complicitate involuntara si cei care-i suporta consecintele, explodeaza in oniric unde e definita mai bine solutia autorului, unde personajele pot visa orice si se pot salva de la derizoriu. Miscarea e valabila si invers. In Duelistul acest raport e stabilit transant de la inceput printr-o punere in parantezele unui vis-cosmar a intregii actiuni, dupa un tablou in care aflam ca eroul sufera o interventie chirurg
