Un profesor de psihiatrie celebru spunea cândva că „un om gras e un om nesimţit”. Adică doar nesimţirea îl face să nu-i pese cât e de respingător fizic.

Cugetarea lui, destul de adâncă, trebuie ajustată. Nu omul gras e nesimţit, nu simplul durduliu. Ci obezul, umflatul. Şi nu obezul nefericit, care s-a ales cu greutatea suplimentară din cauza unei boli. Ci obezul de plăcere, obezul benevol, care îşi găseşte plăcerea fundamentală în viaţă băgând în el nu cu lingura, ci cu lopata. Sau cu lingura cât lopata. Grăsuţul, dolofanul, durduliul, grasul este omul cu doar câteva kilograme în plus. Obezul are peste greutatea normală câteva zeci de kilograme. Uneori 50, 60 sau chiar 70 de kilograme. Abia de mai suflă. Dar nu s-ar depărta de farfurie, nici să-l spinteci.

Românii obezi şi româncele obeze ar trebui să plătească o taxă pipărată de mediu, în funcţie de capacitatea cilindrică a maţelor din proprietate. Dacă ne plângem de poluarea atmosferică produsă de gazele emise de mamiferele ierbivore, nu văd de ce trebuie să tratăm cu indiferenţă gazele bipezilor umflaţi cu pompa hidraulică. Că doar şi ei poluează natura, ohoho, chiar mai dihai decât bietele rumegătoare.

Cantitatea de dejecţii produsă de un obez cântărind 150 de kile este de „n” ori mai mare ca aceea produsă de o persoană normală la greutate şi la maţe. La fel stau lucrurile şi cu gazele eşapate. Nu-i normal ca o fată drăguţă, finuţă şi slăbuţă, ale cărei gaze fireşti, fiziologice, sunt de o timiditate exagerată, să fie tratată cu aceeaşi măsură ca o individă ori individ cu un burdihan încăpător cât portbagajul unui Nissan „patru ori patru”.

Totodată, nenumăraţii români obezi şi nenumăratele românce obeze ar fi bine să stea acasă şi să nu se încumete să scoată nasul din casă de sărbătorile care se apropie. Pericolul de a fi confundaţi cu animalul vedetă al lunii decembrie - de la care luăm