Israelul a ramas unul dintre foarte putinele locuri de pe glob unde George W. Bush mai poate fi inca primit cu real entuziasm, poate chiar cu afectiune. Cel mai nepopular presedinte american din istoria recenta a gustat din plin primirea sa triumfala la Ierusalim, unde a fost oaspetele de onoare al conferintei internationale organizate sub patronajul presedintelui israelian Shimon Peres cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la proclamarea statului evreu.
Revizionismul istoric a fost la loc de frunte pe agenda conferintei, Statele Unite fiind infatisate drept cel mai credincios sprijin si aliat din 1948 pana in prezent. De fapt, George C. Marshall, secretarul de stat american din 1948, a incercat sa-l opreasca pe presedintele Harry Truman de la recunoasterea statului israelian. De asemenea, criza Suez din 1956, cand SUA au zadarnicit un plan comun francez, britanic si israelian de ocupare a Canalului Suez, a fost acum prezentata intr-o lumina corecta politic, la fel cum s-a intamplat si cu diplomatia complicata a lui Henry Kissinger din perioada razboiului de Yom Kippur din 1973.
Imbratisarile si sarutarile dintre Bush, Peres si premierul israelian Olmert au fost, fara doar si poate, induiosatoare, dar in aceeasi masura tulburatoare – si nu doar pentru ca referirile serioase la chestiunea palestiniana au fost prezente mai curand sporadic pe agenda. Cineva putea capata senzatia ca ceea ce avea loc la Ierusalim semana oarecum cu a dansa pe Titanic, cu o culminare a unui parteneriat privilegiat aflat la zenitul sau, cu o gala in onoarea a ceva ce e pe cale sa dispara.
Aceasta senzatie nu este indusa doar de prezenta unor lideri – Bush si Olmert – pregatiti sa paraseasca scena. Lasand la o parte celebrarea a opt ani extraordinari de "unica prietenie" in mandatul lui Bush, a parut oarecum limpede ca relatia speciala de 41 de ani, inaugurat
