Nepotîâmiu are şase ani şi e cinic. N-a auzit de Antistene (habar n-are cine-a fost Socrate), iar din fabuloasa poveste a lui Diogene a reţinut doar partea vulgară şi funny: "un nene despuiat care umblă tîrînd după el un butoi şi face caca rîzînd pe unde apucă".
Pe de altă parte, ştie, ca nimeni altul, să ucidă monştrii din Spyderman sau să căsăpească radios cohortele de terorişti debusolaţi din Counter-Strike. Pe mine (nefericitul său unchi) mă desconsideră total. Şi o face din două motive: primul, pentru că prefer, structural, alt tip de jocuri. Şi al doilea, pentru că atunci cînd abordez jocurile lui preferate, sfîrşesc mereu fie omorît de monstru, fie ciuruit de terorişti. Adică penibil şi dezabuzat. N-am nici o îndoială că, dacă ar putea citi fluent, ar avea un nivel de înţelegere mai ridicat şi ar fi la curent cu polemicile culturale iniţiate de ziarul Cotidianul, n-ar ezita să mă numească unchiul expirat.
Motivele dezbinării noastre sînt însă mult mai profunde. Şi (o spun cu tristeţe) ireconciliabile. Să mă explic: Nepotul meu are doi prieteni buni. Pe Dănuţ şi pe Denis. Dănuţ e grăsun, erudit (pentru vîrsta lui) şi puţin pîrîcios. Dacă faci ceva, te pîrăşte. Dacă nu faci nimic, inventează ceva şi tot te pîrăşte. Pîrîtul e pasiunea lui ludică, viciul lui infantil. Denis, în schimb, e sadic şi poliglot: ştie germană, engleză, turcă şi română. De fapt, nu stăpîneşte cu adevărat nici o limbă, iar faptul că are doar cinci ani nu e o scuză. Cînd se enervează, face crize isterice, se tăvăleşte penibil pe jos şi muşcă pe toată lumea. De buză. În ceea ce mă priveşte (ca exponent al unei generaţii mai vîrstnice), predispoziţia către gratuit şi violenţă a pre-puberilor mi se pare simptomatică. Pe vremea mea supremul protest faţă de dictatura vîrstnicilor era să le scoatem limba. E drept că uneori îi mai şi scuipam, dar o făceam (nu ştiu cum să spun) c