Daca in lumea de azi imaginea e totul, Alfonso Cuarón a dat lovitura. Filmul sau despre doi oameni pierduti in cosmos arata superb. Dar "Gravity" nu trateaza doar despre relatia dintre om si univers, ci si despre relatia dintre om si tehnica pentru ca, dupa "Viata lui Pi", e al doilea film "serios" de la Hollywood despre care criticii americani spun in cor ca foloseste in mod ideal 3D-ul.
Unii au afirmat chiar si ca 3D-ul a fost parca inventat pentru el, ceea ce spune multe despre puterea cu care au respins 3D-ul pana acum. Dar faptul ca vezi filmul intr-o sala IMAX e deja mare lucru. De la primele cadre - filmul te introduce imediat in subiect (dupa un scurt insert despre conditiile din cosmos: frig, nu exista sunet etc) - paralizezi cu mana in cutia de popcorn.
Ecranul fiind atat de mare, imaginea si CGI-ul atat de bune iar tu atat de aproape, sa mananci cand niste oameni se chinuie sa lucreze pe langa nava, deasupra si dedesubtul haului, e aproape nesimtire.
Iar cand intriga se contureaza si pericolul deseurilor antrenate de ceea ce se numeste sindromul Kessler ameninta sa distruga nava, inghiti cu noduri. (Aproape ca te-ai astepta, ca intr-un film de Woody Allen, ca personajele sa-ti bata obrazul.).
Imaginea lui Emmanuel Lubezki e, cum se spune, de Oscar, si tot ce vezi pe ecran iti da senzatia de realitate, desi stii ca e imposibil sa fii martorul unei asemenea povesti.
Cuarón si-a propus sa ne includa in poveste, de aceea aparatul de filmat transleaza din afara costumului Sandrei Bullock inauntru si schimba punctul de vedere, aratandu-ne ce vede ea prin casca, cu rasuflarea intretaiata de spaima. (O translare asemanatoare avea loc in finalul lui "Profesiune: reporter" de Michelangelo Antonioni, cand aparatul topea zabrelele geamului si iesea in strada, semn ca eroul murise si spiritul lui se elibera, lua
