Turneul final al CM de fotbal se mai ţine în patru echipe, patru meciuri şi patru zile de competiţie. Strâmtoarea timpului şi a ipotezelor de lucru încorsetează imaginaţia. Posibilitatea ca marile surprize să răstoarne spectaculos aşezarea logică a cam dispărut. Şansa ca hazardul să dea cu noi de pământ se leagă doar de varianta unei victorii finale a Uruguayului. Dar pe o asemenea bazaconie numai exaltaţii ar putea paria. Nu fac parte din respectiva categorie de aventurieri. Cred, în consecinţă, că Olanda, Germania sau Spania nu pot fi copleşite de exotism, nu vor înclina steagul în faţa Uruguayului şi vor îmbogăţi palmaresul Europei cu un nou trofeu mondial.
Viitorul actualului turneu final al CM are, după cum spuneam, aruncătură scurtă. Mai bogată îi este istoria. Şi parcă mai încărcată de dramatism ca niciodată.
Marile surprize au îmbogăţit tensional evenimentul încă din faza grupelor. Şi în acest caz, Europa a luat prim-planul.
Raymond Domenech a condus Franţa spre eşafod pe un parcurs implacabil. Parcă ritualic. Omul parcă a avut de împlinit un destin tragic. Altfel nu se explică temeritatea individului, înfrânarea oricăror trăiri emoţionale şi încăpăţânarea diabolică cu care a trecut peste orice avertisment.
Italia şi Marcello Lippi au ţinut companie Franţei în tabloul ruşinii. Macaronarii au terminat tot pe ultimul loc în grupă. Şi au reuşit această performanţă într-o grupă cu mult mai facilă decât cea care i-a debarcat pe francezi. Dar la italieni vina cade în principal pe turmă şi abia în plan secund apare şi ţapul ispăşitor. Diferenţa de abordare a decontului are explicaţie în faptul că Domenech nu are şi nu a avut vreodată ştaiful lui Marcello Lippi.
În fine, or mai fi şi alte echipe retrogradate prematur de faza grupelor. Dar, când Franţa şi Italia iau caimacul ruşinii, nu
