Lumea nu incepe si sfarseste la portile NATO si UE. Dupa caderea Zidului Berlinului totul parea sa se simplifice enorm; democratia liberala invinsese in confruntarea cu comunismul.
S-a vorbit despre o “Noua ordine mondiala“. Fukuyama a incapsulat deznodamantul secolului XX in “Sfarsitul istoriei“, un mesaj corect daca ne referim la confruntarea Est-Vest, dar supersimplificator prin abordarea prevalent eurocentrica. Exista doua maniere de explorare a viitorului dupa 1989.
Una, pune mare pret pe atractia democratiei liberale si propovaduieste globalizarea (Thomas Friedman). Alta maniera de a profeti (Robert Kaplan, John Mearsheimer) aminteste despre state esuate, despre dezordine in relatiile internationale, despre pericole neconventionale. De notat ca Fukuyama, in anii din urma a devenit mult mai precaut.
Mult s-a comentat lucrarea lui Huntington (1996), care anticipa ciocniri intre mari colectivitati pe aliniamente religioase. Tot in deceniul trecut au proliferat vederi care privesc China ca rival strategic al SUA. Iar, pe fondul crizelor financiare numerosi analisti si oameni politici pledeaza pentru “gestionarea globalizarii“.
Se acorda atentie tot mai mare pericolelor neconventionale, armelor de distrugere in masa, terorismului international.
Minti stralucite par sa foloseasca ochelari diferiti; aceeasi realitate conduce la perceptii surprinzator de indepartate. Uneori avem de-a face cu sindromul paharului, predispozitiile analistului definind ce si cat lipseste din descriere. Dar aceasta explicatie a deosebirilor de interpretare este insuficienta.
Cand citiri ale acelorasi evenimente sunt opuse, interpretarile au radacini in matrici intelectuale diferite, in inclinatii ideologice nu identice (cine crede ca “ideologia a murit“ este un naiv), in jocul intereselor de grup si nationale, in limbaj dublu,
