"...case dispărute, dar construite dintr-o materie unică, fragilă, trecătoare şi indestructibilă totodată: Timpul. Timpul petrecut în ele. Timpul care s-a materializat în ele. Oare va reuşi să le povestească pe toate? De ce? Pentru cine? Pentru propria lui desfătare şi pentru a mai amâna, puţin, ultima mutare."
Prima
Dimineţile erau de lumină.
- Vino, vino să vezi cum răsare soarele! - m-a trezit vocea Mamei. îl striga pe Tata. M-am sculat şi eu. Desculţ, în cămaşa de noapte lungă ca o sutană. Tata era aplecat pe fereastră. M-a luat în braţe şi mi-a arătat Marea incendiată. Focul era însoţit de clipocitul valurilor, uşor, sub briză, ca o adiere sonoră.
De dimineaţa până seara, soarele înconjura prima "mea" casă. Era o baie de lumină care începea cu spălatul pe ochi. Nu pe faţă, "pe ochi". N-aveam lavabou ci o chiuvetă de bucătărie cu apă rece. Mama mă suia pe scaun, îmi dădea săpunul şi, după ce mă spălam pe mâini trebuia să mă săpunesc pe obraji, pe frunte, cu ochii închişi. Era un ritual ştiut de ea din bătrâni, pe care l-am înţeles mai târziu: să alung întunericul nopţii, să înlătur tot ce putea fi urât, impur, în imaginile somnului, incontrolabile. Nu spălarea feţii era importantă, ci limpezirea privirii.
Dimineţile erau de lumină. Nopţile erau de muzică: şuşoteala şi fluierul curentului pe sub uşi, şuierul vântului pe acoperişul de tablă, vuietul mării ritmat de bătăile valurilor în mal, geamătul geamandurii.
Copil încă fiind, războiul m-a alungat din acea casă. Dar cele mai multe amintiri reînvie, trăiesc, cresc dintre zidurile ei. Poate şi pentru că acolo - între profunzimile Mării şi furtunile echinoxului - am deschis ochii spre albastrul de Voroneţ, iar urechile spre acvaticul Debussy şi tumultul wagnerian.
Acensorul
O "enciclopedie" a casei! O revăd în minte ca într-un Larousse ilustrat în
