Pe cît de frică mi-e de zborul adevărat, cu avionul, pe atît de mult îl iubesc pe cel inventat şi controlat de oameni. Nu pe cel riscant, pe care ţi-l oferă roller coaster-ele noi şi nebune, care te dau peste cap cu o viteză ce ţi se pare a luminii… Pentru fricoşi, există carusele şi trenuleţe lente, în care contează alunecarea, şi nu zdruncinătura. Dulceaţa mişcării, şi nu abruptul ei. Cel mai simplu şi mai la mintea cocoşului dintre ele nu e altul decît… leagănul. Leagănul nostru „tradiţional“, vechi de cînd lumea şi pe care cred că nimeni nu l-a ratat în copilărie. În leagăn te aşezi şi, dacă eşti fată, şi nu prea îndrăzneaţă, alegi durata molcomă, şi nu clipa şocantă. Te dai în leagăn încet, şi savuros, cu orele, în loc să te smuceşti de cîteva ori, gata să te dai peste cap…
Cel puţin, eu, una, asta alegeam. Mă aşezam în leagănele, de pildă, de la Cumpătu, din Sinaia, cu cîteva prietene, şi ne dădeam cu orele: între timp, stăteam de vorbă, puneam ţara (mai puţin) şi idilele fiecăreia (mai mult) la cale. Legănatul dădea altă anvergură şi amploare discuţiilor noastre: deveneau parcă universale, urcau şi ele, odată cu leagănele, în valoare… Aceeaşi senzaţie de legănat, asociată cu cea de învîrteală (ceea ce-i dădea repetivitate) am regăsit-o mai întîi în Căluşeii de la Mangalia, de la începutul digului (în anii ’80…) şi în Umbreluţele din Luna Parc din Neptun (care cred că mai există şi acum).
De ce mă trăgea aţa, mică fiind, dar şi mai mare, spre device-urile astea puţin complicate şi, de ce să nu recunoaştem, depăşite? Din două motive simple, dar esenţiale, oricît de preţios ar suna, pentru „condiţia umană“: îmi dădeau senzaţia zborului amestecată cu cea a timpului dilatat. A ieşirii pe nesimţite din timpul cotidian nesuferit, mereu măsurat… Ce reţetă mai grozavă a fericirii, chiar mică şi temporară, se poate găsi – în copilărie, şi nu numai? @N_P