Orientarea globală a NATO din ultimii ani în contextul pivotării americane spre Asia-Pacific provoacă anxietate în rândul europenilor. În acelaşi timp, încheierea misiunii ISAF din Afganistan preconizată pentru 2014 readuce în discuţie dezbaterea cu privire la viitorul Alianţei. În acest context, apare firesc întrebarea, ce rol pentru Europa? De Iulian Toader

În ultimii ani, NATO a dezvoltat relaţii cu mai multe state din afara zonei euro-atlantice, care împart aceleaşi valori şi preocupări de securitate cu cele ale Alianţei.

Parteneriatul NATO cu ţările din zona Asia-Pacific a fost întărit luna trecută prin semnarea la Bruxelles a unui Program pentru parteneriat şi cooperare cu Australia.

Acest tip de parteneriat nu este singurul pe care America îl are în regiune. Japonia, Coreea de Sud şi Noua Zeelandă fac parte din grupul statelor pe care NATO îi defineşte drept parteneri globali şi care şi-au manifestat intenţia de a coopera cu Alianţa Nord-Atlantică în domenii de interes comun.

Clifford Kiracofe, fost membru în staff-ul Comitetului Senatului american pentru Relaţii Externe, consideră că globalizarea NATO face parte din strategia administraţiei Obama pentru zona Asia-Pacific, iar Alianţa devine tot mai mult un factor-cheie pentru politica americană de pivotare spre această zonă. Totodată, există experţi care afirmă că NATO devine parte a unui sistem pe care Statele Unite îl gândeşte pentru a zăgăzui China.

NATO a fost creat de Statele Unite în 1949 ca un mecanism al politicii sale de containment în Războiul rece pentru preveni dominaţia sovietică în Europa. NATO reprezenta un instrument împotriva Uniunii Sovietice. Odată cu sfârşitul Războiului rece şi colapsul URSS părea că Alianţa şi-a pierdut la raison d'être.

Cu toate acestea, Alianţa s-a reinventat pentru a face faţă noilor provocări de securitate. NATO s-a implicat în ope