“Dacă simt că mi-ar fi locul la muzeu? Simt că sunt un muzeu” este una din replicile provocator-ghiduşe ale faimosului actor american Al Pacino (foto) din volumul de dialoguri cu Lawrence Grobel, publicat recent în limba română de Editura Publica şi vândut de Librăria Humanitas Cluj cu 39 de lei.

Legendarul actor devine în această carte de300 de pagini un adevărat personaj, care-şi dezvăluie temerile, bucuriile,pasiunea pentru film şi teatru, viaţa. Lawrence Grobel, jurnalist care a “trasde limbă” mai toţi monştrii sacri ai cinematografiei americane, a povestit cuPacino din 1979 până în 2005 pentru a realiza acest volum. în 1979 Al Pacinoavea 39 de ani şi jucase deja în opt filme, printre care capodoperele “Naşul”,“Serpico” sau “...And Justice for All”, dar nu dăduse nici un interviu. Aacceptat să vorbească cu Grobel abia după citirea unui interviu al acestuia cuMarlon Brando. Deşi este încă precaut, Pacino începe destul de repede sădezvăluie “secrete”: de pildă, faptul că pe uşile apartamentelor sale figuraunume fictive. Nu se fereştesă-şi povestească primii ani de viaţă, cu mici bucurii şi mari greutăţi, anipetrecuţi în South Bronx, cartierul “dur” al New York-ului. Actorul se declară,de altfel, tot timpul un new-yorkez autentic. “Când ai o amintire desprefiecare stradă, când te poţi conecta cu un loc unde te simţi ca acasă, cândsimţi un anume confort doar fiindcă te afli aici, cum să laşi baltă aşa ceva”. Al Pacino adevenit actor după ce fusese curier, vânzător de pantofi şi de ziare.Recunoaşte că i s-a întâmplat să doarmă pe stradă şi să cheltuie toţi banii pebăutură, iar la premiera debutului său cinematografic era beat. Şansele lui caactor, în afară de talentul excepţional, au fost Actors Studio, celebra şcoalăamericană a lui Lee Strasberg, şi impresarul Marty Bregman, care l-a convins săjoace în filmele care l-au făcut celebru: “Naşul”, “Serpico” şi “Dup