* Dan Coman, Ghinga, Editura Vinea, 2005. Ghinga este al doilea volum de poezie al lui Dan Coman, profesor de filozofie, în viaţa de toate zilele, la Bistriţa. Pentru primul, Anul cîrtiţei galbene, poetul a fost recompensat, în 2004, cu Premiul naţional de poezie "Mihai Eminescu" şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Printre neo-expresioniştii anilor 2000 - Claudiu Komartin, Bodgan Perdivară, îndărătul unui contingent feminin care prelucrează poetic stări liminare şi marginalitate socială - Dan Coman face figură ortodoxă prin abordare, dar aparte prin complexitate. Ghinga este unul dintre cele mai bine structurate volume de poeme din ultimii ani, o carte aparent "grea", dar excelent articulată. Discursul său poetic se hrăneşte de pe loc, de la adîncime, ca o sondă şi nu, cum se întîmplă în cazul poetului autobiografist, din mers, în incursiuni cinegetice la capătul cărora ţinta, adică imaginea eului, trebuie atent extrasă din munţii de cuvinte în care se găseşte dizolvat. Dan Coman predă, spuneam, filozofia şi împrumută în textele sale poetice tonul "naratorului" din Aşa grăit-a Zarathustra. Dar influenţa este strict formală. Pentru că dicţia sentenţioasă şi focalizarea concentrată a eului poetic constituie adesea obiectul ironiilor unei alte voci, fals autobiografice. Dovadă: această entitate ontică numită Ghinga. În poezia de astăzi nu mai poţi fi expresionist abstract. Nu poţi ignora deixis-ul autoreferenţial, nu poţi ocoli cotidianul, chiar dacă-l iei drept martorul unor metamorfoze periculoase sau contrapunct al unor dezvoltări imaginare fantastice. Una dintre curiozităţile cititorului Ghingăi se orientează asupra referinţelor cuvîntului-titlu. Who the f*** is Ghinga? Bine, ştim că poetul are personalităţi multiple graţie cărora poate scrie poezie, ştim că în momentul scrierii proiecţiile alterităţii ating intensităţi de nebănuit, că eul, asemeni unui cazan