În şcoala elementară, în clasa a V-a, am fost îndrăgostit în acelaşi timp de Anicuţa, de Gasparotti Aurelia, de Istrate Mioara, din prima bancă de la geam, de Clara Tanasof, dar şi de domnişoara învăţătoare Antonieta Şchiopu, care avea 26 de ani şi un metru optzeci şi cinci în înălţime.

Precizarea "în înălţime" e absolut necesară, deoarece, în mai bine de 60 de ani, câţi au trecut de atunci, domnişoara Antonieta a pierdut câţiva centimetri din statură, dar a compensat enorm în lăţime, în grosime şi în greutate, fapt care m-a făcut, întâlnind-o după atâta amar de vreme, să mă întreb oare de ce am iubit-o? Cred c-am fost topit după ea pentru că eram la vârsta când încercam să înţeleg ce mi se întâmplă.

Şi fiindcă nu reuşeam, iubeam fără discriminare în stânga şi în dreapta, tot ce se nimerea, dar şi pe alese. La doisprezece ani, era simplu să fii îndrăgostit. Nu dura mult, nu trebuia s-o şi dovedeşti, era destul să tânjeşti şi prin faţa ochilor să-ţi defileze toate fetiţele mai împlinite la trup din cartier şi din şcoală. Apoi, gata, puteai s-o ştergi la fotbal!

Cu domnişoara Antonieta însă, lucrurile se complicau, deoarece nu numai că mirosea ameţitor de la distanţă şi avea nişte ochi imenşi, de viţică visătoare, dar rochiile de pe ea mai mult îi dezveleau rotunjimile decât le ascundeau. Nu se îmbrăca mai îndrăzneţ decât celelalte învăţătoare şi profesoare, însă orice ar fi pus pe dânsa, efectul asupra imaginaţiei mele de băieţaş căruia începeau să i se definească simţirile era răvăşitor.

Domnişoara Antonieta era frumoasă la modul monumental, indiscutabil şi definitiv. E foarte probabil ca memoria mea să fi păstrat, după ce am terminat şcoala şi am plecat şi din oraş, doar înfăţişarea triumfantă a femeii de un metru şi optzeci şi cinci, albă, pieptoasă şi răspândind un parfum misterios, dens şi statornic, ca pe tiparul ab