Politic vorbind, iată, foarte pe scurt, etapele evoluţiei acestui proiect. După încheierea celui de-al doilea război mondial, pe 4 martie 1947, Franţa şi Marea Britanie semnează Tratatul de la Dunkuerque ca formulă de alianţă şi asistenţă mutuală împotriva unui eventual atac german ca reacţie la înfrângerea din război (având în amintire reacţia germană după Tratatul de la Versailles la încheierea primului război mondial).

În 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, ia naşterea Uniunea Europei Occidentale, dotată cu o structură aliată de comandament. Ţările occidentului european (cu excepţia Irlandei, Suediei, Finlandei şi Austriei) semnează alături de SUA şi Canada Tratatul Atlanticului de Nord, organizaţie militară defensivă care, din 1951, în perioada războiului din Coreea, devine Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

La inceputul anilor '50, se incearca si formula Comunitatii Europeane de Aparare (Franta, Italia, Germania plus statele Benelux), un tratat semnat dar niciodata intrat in vigoare datorita pozitiei Generalului de Gaulle care estima ca o asemenea uniune ar duce la o pierdere de suveranitate si o cedare partiala a controlului. Aceasta duce la noi negocieri care se finalizeaza prin crearea UEO ( Uniunea politica a europei occidentale).

În 1996, UEO primeşte din partea NATO misiunea de a constitui o identitate europeană de securitate şi apărare în cadrul NATO, principiu care a fost înlocuit ulterior de Politica comună de apărare şi securitate. Tratatul de la Lisabona transferă către UE toate competenţele UEO. În data de 16 decembrie 2002 este semnat un acord de parteneriat strategic între UE şi NATO (acordul Berlin Plus) care permite UE accesul la resursele şi structurile NATO precum şi folosirea capacităţilor operaţionale şi structurilor de comandament aliate.

La 1 ianuarie 2003 începe în Bosnia-Herţegovina prima operaţiu