Saptamana trecuta, la invitatia ASCOR Iasi, am sustinut o conferinta pe o tema ce se regaseste in titlul articolului de fata. Subiectul este atat de actual si de important, incat simt nevoia sa reiau anumite reflectii, dar si sa adaug unele elemente noi fata de discursul sustinut in fata studentilor ieseni. De fapt, "discurs" este un cuvant cam pretentios pentru ceea ce a fost, mai degraba, o marturie a unui om care a cautat in Evanghelii un raspuns la framantari existentiale si la multele provocari intalnite mai ales la scaunul de spovedanie. Si filmul lui Cristian Mungiu, pe care l-am comentat saptamana trecuta si despre care ar mai fi multe de spus, ofera, intre altele, imaginea unei rani ce capata proportii universale: intr-o tara si o societate bolnave, oameni cu numeroase (mai mult sau mai putin vizibile) rani sufletesti nu pot, cu toata bunavointa lor, decat sa-si sporeasca si mai mult aceste dureri, ce ajung chiar a fi mortale. Incat o intrebare care se contureaza pe parcursul filmului este si aceasta: ar putea, vreodata, doua suflete bolnave sa aiba o relatie sanatoasa? Raspunsul la aceasta intrebare il aflam intr-o pilda pe care o spune Insusi Hristos Domnul, cand se intreaba, deloc retoric: "Poate orb pe orb sa calauzeasca? Nu vor cadea amandoi in groapa?" (Luca 6, 39). Si se deschide, de aici, singura perspectiva corecta asupra vindecarii omului si a relatiilor interumane. Daca oamenii nu se pot vindeca, spiritual vorbind, unul pe altul, inseamna ca e nevoie sa ne raportam, in primul si in primul rand, la Dumnezeu. Abia dupa ce primim tamaduire prin raportare la Dansul, adica dupa ce ne impacam cu Dumnezeu, vom putea sa relationam in mod sanatos chiar si cu oamenii care inca sunt "orbi", in sensul trimiterii scripturistice de mai sus. Efectele benefice ale vindecarii noastre duhovnicesti se rasfrang insa nu doar asupra celor din proximitatea noastra, ci s