Dacă pe terenul prozei postmodernismul "optzecist" este o experienţă clasată, depăşită în varii direcţii de Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu sau regretatul Ioan Lăcustă, în spaţiul mai redus, dar mai dens al poeziei el reprezintă încă o platformă artistică viabilă.

Epica suportă periodic injecţii de viaţă, de realitate nouă, adaptându-şi formele şi registrele la scheme succesive, diferite, de configurare socio-culturală. Lirica (fie ea şi aceea ironică şi biografistă a "optzeciştilor") are un grad mai mare de autonomie şi indeterminare. Ea evoluează în răspăr şi chiar în afara modelelor oficiale, creându-şi propriile culoare şi sisteme auto-centrate. Prozatorii veritabili pot coagula o şcoală şi o direcţie; poeţii adevăraţi, nu. Punându-i alături în antologii de grup, constatăm cât de slabă e coeziunea grupării şi cât de puternică se dovedeşte personalitatea câte unui solist.

Inclusiv într-un volum precum Băutorii de absint (2007), reunind poeţi atât de originali şi de diferiţi (Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop), Liviu Ioan Stoiciu se vedea ca "răţuşca cea urâtă şi îndărătnică". Ambiţia ieşirii din rând e manifestă, sub forma clasică a încăpăţânării, în toate volumele mai noi ale poetului, mult dincolo (dincoace) de etapa maturizării şi consacrării. Publicistica lui, adesea aţoasă şi înfierbântată, şi poezia, ilustrată pe cât de abundent, pe atât de pregnant, reconfirmă o solitudine orgolioasă, de care scriitorul suferă numai pe jumătate. Un obraz plânge, dar celălalt râde fiindcă poetul e singur şi nefericit, în cadrul ostil ori indiferent al societăţii, în mijlocul regrupat şi relocat al semenilor săi. Din această izolare şi înşurubare în propria singurătate apar... noile secvenţe lirice, tractate de un discurs prozaic, fragmentar şi serial.

În Craterul Platon, realitatea înconjurătoare, socială ş