După ce ne jumuliseră Letonia şi Serbia, o victorie dublă în bătătura noastră asupra pescarilor, studenţilor, tinichigiilor şi funcţionarilor din Insulele Feroe reprezintă doar o consolare palidă. Rana deschisă nu poate fi cicatrizată cu apă de ploaie, problemele rămân, misiunea lui Răzvan e grea ca o piatră de moară agăţată de grumazul lui fraged. Răzvan e un tipicar, nu-i un „frumos nebun al marilor oraşe”, cum definea Fănuş eroii populari. El nu croieşte o nouă echipă naţională, ci o împleteşte pe îndelete.

Poate că în criza în care ne aflăm ne-ar trebui un tip mai aventuros, mai pătimaş, care să rişte pişcat de mirajul câştigului, ca un sărăntoc ce-şi joacă la ruletă toată agoniseala. Dar Lucescu jr e un constructor cu minte, cu veleităţi pedagogice. Imaginându-şi că-i suficient doar zăhărelul, fără bici, e ca un dresor între tigri blegiţi. Echipa lui e cenuşie, fără virtuţi, fără explozie, fără inventivitate, fără har. Lipseşte fermentul. Ar fi putut fi Mutu, dar satirul cu cifra 10 pe spinare e uşuratic, recalcitrant şi epuizat. Recuperarea lui, atât de preţioasă, merită încercată.

Sfârşitul acestei campanii eşuate a coincis cu o revelaţie. A impus un ţinut cândva virgin în plan fotbalistic. E vorba de Moldova, afirmată nu numai competiţional, cu Iaşiul, Vasluiul, Galaţiul şi Piatra Neamţ pe prima scenă, ci şi organizatoric. Pe ploaie şi frig, Botoşaniul şi Piatra lui Pinalti au umplut tribunele pentru a ovaţiona nişte tricolori condamnaţi. În alte zone, o mână de scandalagii i-ar fi împroşcat cu insulte.