Îmi sunt dragi oamenii care ştiu să vadă progresul societăţii, dar şi mai mult mă încântă cei care pun în mişcare societatea. Şi mai ştiu că fiecare poate fi unul dintre aceştea: dezvoltarea unei societăţi este determinată de dezvoltarea fiecăruia.
De-a lungul copilăriei mele scurte (am mers la şcoală la 5 ani şi jumătate) şi a şcolarităţii prelungite (mai învăţ şi acum), nu am însuşit verbul a copia şi nimeni dintre cei de teapa mea nu au făcut-o.
Cine nu mă crede când spun că această „găsălniţă” ruşinoasă nu este un comportament firesc al naturii umane, ar trebui să urmărească atent copiii: nu veţi întâlni copil care dintr-o pornire intrinsecă, să copieze desenul, litera sau gestul unui seamăn. Ei sunt spontani. Ei îşi trăiesc plenar unicitatea. Ei ştiu că fac cum pot ei, cel mai bine, la moment.
Da, copiii urmăresc însă atent adulţii din preajmă. Imitarea este una dintre modalităţile prin care învaţă copiii – ştie toată lumea acest lucru – reproducerea modelelor de gândire, comportament şi afecţiune în primii ani, până la formarea personalităţii copiilor (sper eu!), este necesară creşterii puilor de om (chiar dacă subscriu acestei indispensabilităţi cu prudenţă şi fără chef). Şi da, copiii mici mai trag cu ochiul la alţi copiii, atunci când desenează/ scriu/ colorează alături, dar fac asta doar pentru a se convinge că lucrarea sa este mai frumoasă (sau mai proastă - depinde de ceea ce au reuşit deja să altoiască părinţii către această vârstă).
Ceea ce au avut copiii în mod imanent – spontaneitate, unicitate, autenticitate şi măiestrie – pierd cu uşurinţă în primii ani de aşa-zisa „socializare” – când e musai să se conformeze, unor, cică norme, standarde şi convenţii, iar părinţii şi instituţionalizarea (grădiniţe, şcoli) catalizează cu iscusinţă această pierdere (deseori ireversibilă).
În toate şcolile prin care am trecut – şi au fost