La începutul toamnei anului 1989, am plecat cu bunicii mei la băi, la Herculane. Mai erau două săptămâni până să înceapă şcoala (treceam în clasa a VII-a), aşa că aveam nevoie de "tratament", să intru complet refăcută în noul an şcolar. De fapt era o tradiţie ca în fiecare vară sau toamnă să merg cu bunicii mei la băi, fie la Călimăneşti, Căciulata, Slănic Moldova, Olăneşti sau Herculane.
Îmi plăcea să îi însoţesc în staţiune din mai multe motive: eram fascinată de peisajele de munte, îmi plăceau plimbările prin staţiuni la lăsarea serii, prin parcuri, chiar şi apele acelea "clocite" erau pe gustul meu. Le beam cu certitudinea că voi fi foarte sănătoasă toată viaţa sau cu unele mă spălam pe ochi, pentru că auzisem că ajută vederii (astăzi port lentile de contact, aşa că în realitate nu ştiu cât de mult m-au ajutat). Urcam muntele în căutarea ferigilor şi a altor plante noi, pe care nu le regăseam la câmpie, dar despre care citisem în cărţile bunicului. Aveam şi teama de a nu da nas în nas cu viperele, însă făcea parte din plăcerea exploratorului.
Şi, nu în ultimul rând... adoram mâncarea de cantină, arome pe care nu le regăseam nicăieri în altă parte. Când intram în restaurantul hotelului în care eram cazaţi mă învăluia un parfum al mâncărurilor la cazan, ce îmi provoca o plăcere de nedescris. Supe, ciorbe, tot felul de tocăniţe mai mult sau mai puţin cu carne... nu exista mâncare care să nu îmi placă. Şi dimineţile aveau aroma lor. Deşi nu reuşeam să mă trezesc la prima oră, bunicii îmi aduceau mâncarea de dimineaţă în sufertaş, cu ceaiul alături, aburind, aşa că mă simţeam o răsfăţată. Dulceţurile la cutiuţele acelea mici, suficiente cât să pui pe o singură felie de pâine, erau o delicatesă. Mi se păreau foarte bune şi pentru că era o cantitate foarte mică, făceam eforturi să o întind pe două felii de pâine, să mai prelunge