Vorbeam, săptămînile trecute, cu o amică mai tînără, despre unul dintre motivele revenirii mele, la începutul lui 2000, în România. Mi-am dat seama (îi spuneam sau mă pregăteam să-i spun, înainte de a o vira spre actualitatea fierbinte) că nu pot scrie în româneşte decît aici. De fapt, că a scrie însemna, pentru mine, a scrie în româneşte – chiar dacă nu înţeleg pînă la capăt resortul acestei monomanii.

E drept, n-am ajuns să folosesc niciodată o limbă străină aşa cum folosesc româna (cînd nu mă foloseşte ea pe mine) şi, de cîte ori am scris în vreuna dintre limbile pe care le-am învăţat, am avut senzaţia că textul rezultat era nu doar interşanjabil cu alte o mie de texte, dar şi că gradul de cunoaştere internă a limbii respective (ceea ce ar fi o combinaţie de inteligenţă, selecţie şi stăpînire a contextului) îmi juca feste. Pot spune (cu mîna pe inimă) despre un scriitor român, spaniol sau francez (citit fiecare în limba lui) că e bun, mediu sau nul, dar în afara acestor spaţii lingvistice familiare, pot vorbi cel mult despre preferinţe, sensibilităţi, soluţii narative, perspective existenţiale.

După mine însă, folosirea unei anumite limbi – cu toate limbajele ei, cu toate tradiţiile ei literare – face literatura care-şi merită numele, nu rapiditatea (şi uşurinţa) receptării unui univers auctorial, nu soluţia narativă sau formula poetică. Aşadar, nu „universul“ propriu unui scriitor (cu convingeri, tematică, etică-estetică asumate), cît relaţia vie între toate acestea şi exprimarea lor într-o formă nouă, adecvată pînă la contopire şi percepută ca atare la lectură. Or, acest lucru nu este perfect etanş decît în cazul folosirii aceleiaşi limbi. La limită, cititorul este conştiinţa de pe partea cealaltă a paginii scrise, cel care împărtăşeşte exact acelaşi set de valori ale cuvintelor folosite. Nu poţi înţelege cu adevărat o carte scrisă într-o anumită lim