Discuţia se poate prelungi, bineînţeles, la infinit, cu la fel de infinite argumente de o parte şi de alta: trebuia sau nu să se dea pe post de-acum celebrul film, coproducţie DNA-SRI
De altfel, nici măcar asta nu este problema: orice canal privat care putea pune mâna pe caseta n-ar fi ezitat nici un moment şi gândul la rating ar fi înlăturat orice reticenţă. Singurul aspect discutabil rămânea filiera pe care a ajuns respectiva casetă la respectivul post si, oricum, de această „scurgere” nu se făcea vinovată televiziunea, ci reprezentanţii instituţiilor publice care au incălcat nişte regulamente şi chiar nişte paragrafe de lege.
Cu postul public, lucrurile sunt incomparabil mai complicate. Pentru că, de la el se aşteapta o anumita echidistanţă politică (care, între noi fie vorba, n-a funcţionat niciodată). Lucrurile sunt complicate pentru că postul public nici el nu e o entitate abstractă, precum statul, ci o sumă de persoane cu preferinţe şi adversităţi diverse, în poziţii care le asigură anumite competenţe. De aceea este atât de greu de separat demersul pur gazetăresc de manipularea primitivă.
Dincolo, deci, de orice discuţii savante, în cazul de faţă, chestiunea mi se pare cât se poate de simplă: doamna Rodica Culcer, şefă înca la Actualităţi, deşi fusese suspendată sau i se anulase contractul încă de fosta conducere, a decis, pe barba ei, difuzarea casetei. Doamna Culcer este o binecunoscută exponentă a unei aripi radicale, mai mult sau mai puţin apolitice a „societăţii civile”, recunoscută pentru adulaţia pe care o manifestă pentru preşedintele Băsescu si pentru resentimentele – făcute publice – faţă de premierul Tăriceanu. Domnia sa a înţeles aproape pe loc că prin difuzarea casetei impuşcă doi iepuri dintr-un foc: îl atacă – şi-l ponegreşte pe premier, odata, şi-i ridică la fileu preşedintelui mingea de care acesta are nevoie într-un moment