Până în 1990, anual, în seara de 7 ianuarie, colectivele de ospătari de la restaurante şi şefii lor se întâlneau la Revelionul ospătarilor. După Revoluţie, acesta a devenit o amintire. Petrecerea de atunci era specială prin tarifele mici şi produsele foarte bune oferite.
Pentru că ştiau de acest Revelion special, "pieţarii", adică taximetriştii ilegali, se înfiinţau încă de la miezul nopţii pentru a-i transporta pe ospătarii cheflii către casele sau restaurantele lor. Aceştia câştigau bine şi erau înstăriţi pe atunci, pentru că bacşişul era gras.
Ospătarii soseau cu taxiurile, îmbrăcaţi cu toţii în cele mai frumoase costume, cu cravată, în timp ce soţiile sau colegele lor purtau rochii elegante. Breasla era una respectată; însă în unele cazuri, ca şi gestionarii de magazine, cei care în general serveau la restaurante etalau un uşor aer de superioritate, ca să nu spunem că unii erau chiar zbiri pe moşia statului – unităţile de alimentaţie publică, cum se chemau pe atunci. Ineditul consta în faptul că erau mulţi care plecau la sau de la petrecere direct la serviciu.
Vremuri boeme, mult diferite de ce se întâmplă astăzi. La Iaşi, o astfel de petrecere era organizată la cantina muncitorească CFS, ce rămânea aranjată de la Revelionul adevărat. La petrecere, şefii de restaurante mascau o oarecare bunăstare. Se serveau vinuri fine, nu în sticlele de trei sferturi în care se găseau în mod obişnuit, ci ascuns în sticle de un litru, ca pentru muncitori de rând. Nu lipsea vodca şi vinul spumant în loc de şampanie.
Oamenii se distrau mai abitir ca niciodată, mâncau de toate, inclusiv sarmale, şi beau ca tătarii. Dar, spre deosebire de Revelionul obişnuit, la petrecerea ospătarilor nu lipsea Pepsi, băutura atât de căutată atunci. Şi nici cuvântările încurajatoare ale şefilor care, la începutul sindrofiei, ţineau câte u
