La intersecţia Sebastian (cum vii dinspre centru), acolo unde oamenii, în general, îşi scuipă în sân, grăbesc pasul şi o tulesc sprinţar înainte, spre Alexandria, Anca Irinciuc a ales s-o cotească la stânga, spre zona crepusculară numită Ferentari, cu Zăbrăuţiul lui cu tot. Ceea ce se anunţa a fi o aventură din specia coborârilor în Infern a devenit, în ochii şi sub penelul artistei, o experienţă revelatoare, o descoperire a geografiilor umane dintr-o curte bucureşteană a miracolelor.

Deşi are o remarcabilă prolificitate în materie de producţii plastice (fără fixaţii bătrânicioase privind genurile de manifestare şi uneltele folosite), Anca Irinciuc mărturiseşte că nu are suficient timp la dispoziţie pentru a picta, desena, cola cât pofteşte. De ce? Pentru că, pur şi simplu, e confiscată de "job", zice ea dintr-o respiraţie. Mi-am imaginat-o, pe dată, stând în faţa unei palete grafice, într-o mare firmă de publicitate şi trasând la greu în Photoshop. Nici vorbă, e profesoară de desen în mai sus amintitul Ferentari, are cărui bolgii i-au devenit, treptat, subiect de deambulări melancolice, de meditaţie, de analiză plastică. E greu de închipuit de ce o persoană de cert talent, dotată nu doar cu fler, ci şi cu arguţie, s-a rătăcit într-o profesie neplătită şi într-un loc de muncă situat la confiniile civilizaţiei. Un răspuns posibil (singurul, alături de acela că e o natură robustă) ar fi că a descins în Capitală venind tocmai de la Botoşani. Adică de acolo unde se agaţă harta României în cui şi unde experienţa extremelor ţine de cotidian.

Expoziţia ei de azi, Hidden World*, este a şaptea personală. În maniera de tratare a subiectelor, artista este constantă, fără să plictisească. O viziune realistă (de realism magic, trebuie precizat), cu detalii atent migălite, amestecate cu expedieri de crochiu, culori apoase, cu o transparenţă parşivă şi conturur