Te iubesc”, a mormăit el, abia trezit din mahmureală. I-am răspuns ”aşijderea”, dar deoarece sforăia intens, n-a auzit această importantă precizare. Slavă Domnului! Urechea i se legăna în adierea tâmpeniei. Avea un talent remarcabil de a se trezi, de a trăncăni şi de a adormi la loc în zece secunde, mă mir că nu e în Guinness Book pentru fiziologie avansată. -Aş vrea să avem o viaţă împreună! - zise el, scărpinându-se în locul acela. -Ce părere are nevastă-ta despre acest micuţ amănunt? – zisei eu, nescărpinându-mă nicăieri. -Nu i-am spus, dar îi spun curând, ai să vezi. Adică n-ai să vezi, dar am să-ţi povestesc. -Cât de curând, iubi tembel? -Când termină copiii mei liceul, ca să-mi iau de-o grijă, dragă. -Un copil de-al tău are 5 ani şi alt copil de-al tău are 8 ani, deci dacă nu cumva te referi la nişte copii din flori, făcuţi prin cartier acum 17 ani, e cam naşpa. -Ai şi tu puţintică răbdare, că dragostea noastră este, nu-i aşa, eternă. Nu crapă cu una, cu două.

Există o instituţie e amantlâcului. Acum mulţi ani, am crezut un cretin care-mi spunea mereu că mă iubeşte atât de mult, încât ar fi în stare de orice, cu excepţia divorţului şi-a sincerităţii, astea erau ceva atroce, i se pungea stomacul numai când auzea despre ele. Nu orice pămpălău poate fi amant. Nu orice bleandă poate fi amantă. Pentru a ocupa o asemenea funcţie, trebuie să ai un zvâc, să ai tupeu, să ştii să minţi coerent. Odată, demult, când eram mică şi proastă, iubitul meu încă însurat (”din greşeală”, cum lătra el) a răspuns la telefon, era la mine şi-l sunase nevastă-sa. Aia l-a întrebat unde e, normal, altceva nu-i trecea prin cap să întrebe. El a răspuns ca un bou ”la hipermarket, pufi” (fi-ţi-ar Pufi a dracului). Nevasta l-a uşuit la raftul cu brânzeturi, voia să ştie cât mai e Făgăraşu´. Ăsta habar n-avea, eu nici atât, că mănânc numai prostii, nicidecum brânză cu smântână. A zis ”tr