Aşa cum era de presupus, scandalul PRISM, alimentat judicios, corect şi la timp cu noi informaţii date de Snowden din zona aeroportului din Moscova, întreţine acum cea mai gravă criză de încredere din istoria relaţiilor trans-atlantice.

Cu consecinţe politice foarte greu de anticipat, dar şi cu rezultate directe la nivelul opiniei publice şi a entuziaştilor utilizatori de internet, fanilor serviciilor de telefonie mobilă…

Se aduc dovezi, din ce în ce mai multe şi mai greu de respins, cum că fraţii americani, prietenii de nădejde ai europenilor şi garanţii principiilor democratice, au un program de spionare a colegilor de alianţă, extrem de bine pus la punct, centrat asupra câtorva ţări ţintă printre care se află naţiunile-cheie ale zonei euro. Plus instituţiile UE, plus birourile acestora, printre care şi cele din Washington sau din sediul ONU de la New York, obiectivul fiind, se pare, ascultarea convorbirilor legate de negocierile în curs asupra proiectatului acord de liber-schimb între SUA şi UE.

Europenii fiind desemnaţi drept „ţinte de atacat” în documentul prezentat de SPIEGEL şi care datează din septembrie 2010, clasat ca „strict confidenţial”, în care NSA descrie în amănunt modul în care spiona reprezentanţa diplomatică a UE de la Washington, nu numai cu ajutorul unor microfoane instalate în clădire, ci şi prin infiltrarea în reţeua informatică, ceea ce permitea citirea în timp real a tuturor mesajelor electronice şi comunicaţiilor interne confidenţiale.. Ceva nou? Ceva cu totul şi cu totul neobişnuit?

Poate nu, dacă ne amintim de scandalul enorm din 2003, din păcate mult prea rapid şi grijuliu trecut în anonimat. Atunci UE confirma oficial descoperirea unui sistem de ascultări telefonice şi interceptare în birourile reprezentanţelor mai multor ţări (printre care Spania, Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria şi Italia) din clădirea